Înainte de a pleca din Iquique, o bătrânică cilenă m-a atenționat să fiu foarte atent la hoți, mai ales noaptea în autobuz în drum spre Peru. Uneori se întâmplă ca cei somnoroși, să fie buzunăriți fără să-și dea seama. De aia “lucrurile de valoare” e bine a le ține într-un rucsac la piept, în cazul în care simți că somnul te apasă.
Așa, și în afară de asta, tot în Iquique am constatat că ar fi mai bine să țin hainele curate in rucsac. Mi-am spălat șosete și chiloții și i-am pus la uscat la soare pe aceeași terasă frumoasă de pe acoperiș la Backpacker’s Hostel. La uscat și la uitat acolo. De șosete nu-mi pare deloc rău, că aveau deja ceva găuri, dar chiloții prăpădiți pt totdeauna m-au amărât nespus. Mi-au fost dăruiți la 18 ani de la veselele mele prietene din școală. Sunt de culoare roz cu inscripția “Use Me”.
Ei bine, sper să se prindă cineva la acest îndemn. Sunt curați, tocmai spălați și ținuți bine ultimii câțiva ani.
Așa, și din Iquique în Arica, cu direcția finală în Arequipa, Peru. Ajung la gară dis-de-dimineață, cu juma de oră înainte de orarul de pornire. Fata care mi-a vândut biletul mă recunoaște și îmi spune: “Ven conmigo, Nicolai“. Nu înțelesei intenția sa deodată. Întreb de autobuz, căci bănuiam că urma să se pornească din gară, ea îmi repetă: “Ven conmigo“. În momentul ăla mi-a venit un dubiu: “Oi fi fost așa tont, că nu înțelesei de unde se pornea autobuzul?” Alt dubiu imediat după primul: “Nu cumva vrea să mă fraierească, să ma ducă cine știe unde, să-mi facă cine știe ce?”
Fiind grăbit de domnișoara cu pricina, am urcat în mașina și am optat să cred în prima intuiție. Odată ce am crezut că am fost tont, m-a copleșit un sentiment penibil de jenă și voiam să înțeleg de ce nu am înțeles deodată ce și cum.
Ei bine, după ce am schimbat dos, tres palabras cu vânzătoarea de bilete, mi s-a schimbat sentimentul de jenă în unul de frică și frustrare. EA se grăbea, iar eu aveam frică că nu va reuși. Credeam că autobuzul pornește din altă parte, dar nu avea să fie așa simplu. S-a anulat cursa, pentru că nu erau destui pasageri. Iar eu nu am putut fi anunțat pt că nu am lăsat nici un nr de telefon, pt că nici nu-l aveam. De ce? Bună întrebare. În ultimele 6 luni am trăit fără telefon și nu m-am gândit că mi-ar prinde bine la drum.
Iar ea se grăbea la ieșirea din oraș, pentru a prinde alt autobuz de la altă companie, care pornea de fapt din altă parte, de la altă gară. Am înțeles asta abia atunci când am coborât din mașina sa.
Imediat sentimentul de frustrare s-a transformat în unul de admirare, gratitudine și bucurie: “Sunt totuși vânzători de bilete Buni pe lumea asta“. Am ajuns în timp și acolo mă aștepta o altă femeie, care urma să-mi cumpere biletul de la respectiva companie. Cooool. Mă simțeam de parcă s-a ridicat armata pt mine.
Tot acolo aștepta autobuzul o femeie peruană cu fetița ei. De aici se începe alt capitol “Samantha și bomboana“. Astfel o chema pe fetiță. Avea 5 anișori. Cam ca toți copii mici, când i-am oferit bomboana, s-a ascuns după fusta mamei rușinată. Mămica o educă: “Ce trebuie să spui?” Tace. Prea multă rușine. Eu îi caut privirea, îi vorbesc zâmbăreț, iar ea mititica, se ascunde, nu reușește a mă privi in ochi. Nu-i nimic, schimb două cuvinte cu maică-sa atunci. Ce, cum, de unde, încotro? Soțul peruan și el, inginer într-o mină de cupru din Iquique, ea vânzătoare de cosmetice, trăiau in Cile de câțiva ani. Mergeau la Traumatolog în Tacna, Peru, pentru că e mai ieftin. Samantha avea picior plat, și ceva probleme de locomoție din cauza aceasta. Între timp am făcut cunoștință și cu mămica Esmeralda.
Vine autobuzul. Urcăm. Ele merg în spate, eu mă așez dinainte singur la geam. După 2,3 min vin ambele și Esmeralda îmi cere permisiunea să se așeze, deoarce Samantha vrea să stea lângă mine. Cam de aici se transformă și sentimentul ei de rușine în unul de bucurie și voie bună. Ce înseamnă asta pentru un copil? Înseamnă, știți voi. Ca o maimuțica, ba jos, ba sus, ba în brațe, ba cu degetele în nas, ba cu degetele în gură și apoi iar în nas (la mine), ba cu avionul (m-a împins păcatul să-i arăt cum e :D), ba ba ba… Timp de 6 ore pană in Arica și alte două din Arica în Tacna.
Vesel a fost. Inteligentă foc. O femeie de alături i-a oferit un biscuit cu ciocolată, iar Samantha i-a dat un cracker în schimb. După două minute, a fost Samantha cea care i-a oferit un cracker doamnei așteptând un biscuit cu ciocolată în schimb. Se intuiește de ce, nu?. Așa a procedat cu crackerii până nu a terminat toții biscuiții doamnei de alături. Cel mai vesel a fost, când i-am oferit și eu și doamna câte un biscuit în același timp. Samantha se uită într-o parte, e chemată și din cealaltă, dar nu se pierde cu firea. Întinde o mână într-o parte și alta în cealaltă parte simultan. Am râs cu poftă toți, inclusiv Samantha. Până la urmă am ajuns să mâncăm din același biscuit și din același măr, ca frații, cum se spune la noi.
Samanthei îi mai place Mickey Mouse și Minnie (femeia lui Mickey). Se prezintă ca fiind Minnie. Ca orice fan ce se respectă, poartă maiou cu idolul ei. Dacă voi mai ajunge prin Iquique, știu deja că o voi bucura nespus cu orice jucărie cu unul dintre eroii ei.
Ajunși în Tacna, dăm ceasul cu două ore în urmă, iar Esmeralda îmi oferă prânzul. Un soi de zeamă de pui cu choclo (păpușoi peruan), pentru că, spune ea, mă așteaptă un drum lung, alte 6 ore până în Arequipa și trebuie să mănânc bine. Acest gest m-a uimit nespus, ținând cont de situația lor familiară, și nu a făcut decât să răsune ecouri profund în interiorul meu: “Trebuie să fim mai buni”, “fii mai bun”, “fă un bine”, “fă un bine ori de câte ori ai ocazia”. Și într-adevăr, it feels so true to live according to this echo.
PS: am cumpărat și cartelă sim în Arica, înainte să ies din Cile, căci nu se știe niciodată, și dacă undeva în Deșert o fac lată? Dar în Peru nu prinde …