Teoria şi metodologia de studiu a acţiunii umane

Ce este teoria? În funcţie de domeniul de studiu, există mai multe definiţii ale teoriei. Din punctul de vedere al studiului acţiunii umane, teoria trebuie să explice comportamentul uman. Spre deosebire de alte şcoli de gândire, care în procesul de investigaţie adoptă în mare parte metodologia ştiinţelor naturale, şcoala austriacă respinge metodologia de cercetare bazată pe ipoteze sau premise ce nu corespund realităţii. De exemplu, școala keynesiană consideră corectă o formă restrânsă a teoriei, conform căreia teoria este acceptată în funcţie de capacitatea acesteia de a prezice fenomene economice sau de a explica realitatea pe baza unor experimente conduse dezvoltând nişte ipoteze abstracte, care nu corespund întocmai realităţii (ipotezele modelului de concurenţă perfectă sunt un exemplu). Austriecii, în schimb, dezvoltă un corp teoretic bazat pe axioma acţiunii umane, care reflectă perfect natura reală a omului. Metodologia deci diferă enorm şi conduce de multe ori la explicaţii şi concluzii foarte diferite acolo unde sunt aplicate. Acest lucru este valabil mai ales in domeniul ştiinţelor sociale.

Teoriile şcolii austriece sunt dezvoltate asemenea teoremelor matematice, în sensul că pornesc de la axiome, adică de la propoziţii adevărate admise fără necesitatea unei demonstraţii.

Astfel, în viziunea școlii austriece, ştiinţa economică are ca obiect de studiu comportamentul uman aşa cum este acesta în ordinea reală, iar economistul este dedicat doar reprezentării conceptuale a realităţii obiective (a comportamentului uman). Acesta nu încearcă să schimbe realitatea sau să interfereze în economie, ci doar să descrie realitatea aşa cum este.

Aplicarea celor două metodologii în investigaţia “teoremei“ acţiunii umane

Conform metodologiei școlii austriece, teoria (sau mai degrabă teorema) formulată de Ludwig von Mises sună cam aşa:

Acţiunea umană este un comportament deliberat în vederea atingerii unui scop. În acest caz, teorema nu este altceva decât o dezvoltare logică a conceptului de acţiune pe baza unui raţionament deductiv. Axioma (sau ipoteza ce corespunde realităţii) de la care pornește construirea teoremei este că „omul acţionează”¹. Această teoremă aplicată comportamentului uman este mereu validă la fel cum este mereu validă teorema lui Pitagora aplicată triunghiurilor dreptunghice.

Conform metodologiei ştiinţelor naturale:

Teoria conform căreia „acţiunea umană este un comportament intenţionat spre atingerea unor obiective” ar trebui verificată prin teste şi experimente. Astfel, de fiecare dată când se verifică ipoteza că omul acţionează, ar trebui observat faptul că acesta a acţionat într-adevăr deliberat. Dacă ar fi să facem o paralelă cu teorema lui Pitagora, atunci ar trebui să verificăm dacă aceasta este satisfăcută de toate triunghiurile dreptunghice care iau parte la experiment. Lucru absolut inutil din perspectiva metodologiei de studiu adoptate de geometria euclidiană.

Economia în sens praxeologic dezvoltă deci o teorie bazată pe axioma acţiunii umane, la fel cum este şi teorema lui Pitagora dedusă din axiomele lui Euclid spre exemplu. Nu are nevoie de observări şi testări empirice, ci doar de aplicarea unui raţionament deductiv în procesul de demonstraţie a relaţiilor dintre diferitele axiome într-un fenomen mai complex (teoremă sau teorie).

Importanţa validităţii teoriei

Dacă nu ai o teorie validă care să suporte un set de cunoştinţe şi informaţii, atunci e foarte probabil ca în urma aplicării unei teorii false într-un context determinat să ajungi la concluzii false. Acest lucru se întâmplă deoarece premisele false poartă din start raţionamente invalide (ca şi cum ai construi o casă fără fundație) deşi uneori, în mod absolut întâmplător, se poate ajunge şi la concluzii adevărate. În plus, o teorie nu poate fi considerată ca atare dacă explică doar o parte din subiectul pe care își propune să-l explice.

Astfel, un om care crede (are o teorie) că va ploua dacă el va bate toba la o anumită oră, atunci acesta se va aştepta să plouă când bate toba conform orarului stabilit.

Ceea ce un meteorolog ar considera drept fals, deoarece cauzele fenomenelor meteorologice nu sunt desigur legate de acţiunea omului de a bate în tobă, chiar dacă manifestarea acestui fenomen ar coincide cu această consecință. Chiar dacă un număr finit de observaţii ar confirma această teorie, tot ar fi greşită. Ca în toate ştiinţele naturale, meteorologul nu poate să ajungă la cauzele ultime ale unui fenomen meteorologic, dar poate dezvolta și perfecţiona teoria astfel încât să explice într-o manieră exhaustivă condiţiile şi cauzele manifestării fenomenului.

La fel se întâmplă și cu interpretarea fenomenelor sociologice şi istorice. Dacă istoricul sau sociologul nu cunoaşte o teorie validă a acţiunii umane, atunci acesta poate folosi una greşită sau va tinde să folosească una proprie, cu premise diverse, care în urma raţionamentului deductiv nu îl va purta în mod necesar la concluzii adevărate. Figura toboşarului este elocventă în acest sens.

Un alt exemplu penibil este teoria conform căreia omuciderea unei părți a unei comunități ar conduce în consecință la un nivel sporit de bunăstare a indivizilor rămași în viață. Concluziile, care par atât de absurde, sunt doar nişte derivări logice pe baza premiselor pe care le considerăm adevărate. Dar deducţiile sunt ilogice ca atare, pentru că sunt bazate pe premise false.

Condiţiile prin care se poate ajunge la a crede în astfel de erezii pot fi multiple. De obicei, acestea ajung să fie convingătoare doar după o bună doză de îndoctrinare, sau în urma unui proces de studiu sau cercetare cu devieri grave de la bazele Logicii în lumea academică. Dacă ar fi de ales între un savant cu „devieri” sau un analfabet, ultimul ar fi desigur preferabil, pentru că acesta ar fi lipsit de convingerile şi motivaţiile pseudo-ştiinţifice şi de aroganţa academicienilor şi dorinţa puternică a acestora de a implementa teoriile lor în viaţa reală. E cu mult mai probabil ca un anaflabet sau un om fără carte (cum sunt mulţi ţărani de altfel) să se dedice unor activităţi mai puţin periculoase decât activităţile la care aspiră în ziua de azi destui academicieni, aşa-zişi făuritori de Politici Publice².  Aceştia nu ştiu sau ştiu prea puţin despre moralitate şi etică; ei au doar scopuri nobile ce trebuie atinse cu orice preţ. Pentru ei scopul scuză mijloacele, deşi adesea sunt inconştienţi de acest lucru şi urmăresc scopuri măreţe, utilizând mijloace perfide în contradicţie cu scopul final.

Din acest motiv educaţia este foarte importantă, iar ceea ce oferă şcoala tradiţională (şi universitatea de altfel) în acest sens este foarte puţin, practic nimic. Nu se ştie sau se ştie prea puţin de tradiţia celor Şapte Arte Liberale, în special de studiul Logicii, care este neglijată în mare măsură în procesul de instruire în epoca contemporană³. Astfel, în dezbaterile intelectuale actuale între „studioşii” şi „comentatorii” acţiunii umane, se asistă la un circ continuu, ce lipsește/nu se manifestă în alte domenii de studiu. Dezbaterile, în care domnesc sofismele, sunt înălţate pe altarul adevărului de o majoritate mult prea „democratică” sub îndemnul mult mai numeroşilor adepţi ai retoricii sofiste. Filozofilor şi intelectualilor „aristotelici” în domeniul acţiunii umane le lipseşte strălucirea de altădată, cu toate că sunt în creştere continuă, fapt atestat de numeroasele organizaţii⁴ (din păcate sunt de cele mai multe ori în afara parcursurilor de studiu tradiţionale – şcoală şi universitate) dedicate cercetării veritabile şi răspândirii raţionamentelor corecte în rândul celor dornici de adevăr. Nu adevărul absolut e obiectivul (cel puţin nu momentan) de care ştiinţa nu s-a atins până acum şi nu pretinde a se atinge nici măcar marginal, dar formarea unui mod de a gândi corect cu implicaţii profunde asupra creşterii şi dezvoltării individuale.

Concluzie

În epoca modernă, acţiunea umană atinge o sumedenie de aspecte ale vieţii sociale şi e mult prea importantă pentru a o lăsa în mâinile unor şarlatani, precum e cazul altor ştiinţe în care obiectul de studiu este izolat de cercetător şi are un impact relativ scăzut asupra dezvoltării armonioase a umanităţii.

Intelectualii (mai ales cei ce se consideră oameni de ştiinţă) care sunt în căutarea adevărului obiectiv, trebuie să fie extraordinar de atenţi la premisele considerate. Dacă acestea nu sunt adevărate ar putea să îi ducă la concluzii absurde din punct de vedere logic, dar considerate valide de comunitatea științifică.

Iar oamenii simpli trebuie să fie mai conştienţi de faptul că intelectualii care folosesc metode de investigare empirice, în special în domeniul ştiinţelor sociale, sunt cu mult mai expuşi erorilor decât intelectualii ce se servesc de a doua metodologie mult mai riguroasă. Din păcate, epoca contemporană a fost dominată de primii intelectualii, iar rezultatele se văd şi se simt, în special în ţările în care aceştia au avut parte de o mai mare recunoaştere în mediul academic şi astfel au ajuns în poziţii cheie pentru a influenţa politicile guvernante ale țărilor respective.

---