Teoria valorii aplicată în economie şi acţiunii umane în general

Praxeologia – știința elaborată în cadrul Şcolii Austriece

 În orice domeniu de studiu, pe parcursul istoriei au avut loc mari descoperiri, care au revoluţionat ştiinţa şi au modificat radical viziunile  despre metodele de cercetare şi de căutare a cunoştinţei, predominante până atunci. Un exemplu elocvent, este teoria heliocentrică a lui Nicolaus Copernic, care a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte, dovedind totodată inconsistenţa teoriei geocentrice a lui Ptolemeu. În acea perioadă de timp, biserica catolică ezita să recunoască teoria heliocentrică, sau chiar o condamna, prin interzicerea scrierilor lui Copernic pe motiv că contraveneau învăţăturilor biblice despre Pământ şi Univers. Cu toate acestea, dubiul faţă de interpretările umane (deci susceptibile de eroare) ale Bibliei şi interesul pentru adevăr a permis continuarea investigării în acest domeniu. Doctrina heliocentrică a fost completată şi dezvoltată apoi de Johannes Kepler şi Isaac Newton, care i-a dat forma definitvă şi explicaţia fizică.

Dacă e să facem o analogie între ştiinţa economică şi astronomie, atunci ceea ce e teoria valorii pentru economie şi praxeologie, este de o importanţă la fel de mare, precum a fost teoria heliocentrică pentru astronomie şi cosmologie în general.

Teoria valorii precum a fost expusă iniţial de Menger şi perfecţionată de Ludwig von Mises, este elementul esenţial al teoriei generale a comportamentului uman, care transcende limitele tradiţionale ale ştiinţei economice. Într-adevăr, pe când teoria valorii se aplică acţiunii umane în toate timpurile şi locurile, teoria economică (a valorii) se aplică numai la un subset special al acţiunii umane, şi anume, la acţiunea umană ghidată de calculul economic.

Deci praxeologia, ca ştiinţă, precum a fost dezvoltată de Mises şi Şcoala Austriacă, se referă la studiul deductiv al acţiunii umane. Acţiune ce este deliberată în vederea atingerii unor scopuri prin folosirea unor determinate mijloace, valutate în mod subiectiv de individul care acţionează. Praxeologia porneşte de la axioma incontestabilă că fiinţele umane există şi acţionează, şi apoi deduce implicaţiile logice ale acestui fapt. Aceste deducţii sunt adevărate a prioribşi, spre deosebire de ştiinţele naturale, nu sunt bazate pe observaţii şi testări sau pe orice alte informaţii obţinute cu ajutorul simţurilor umane.

Metoda inductivă şi ştiinţele naturale

Astfel, în fizică spre exemplu, legea atracţiei universale, conform căreia Două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor şi invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei ce uneşte centrele de greutate ale celor două corpuri”, are nevoie de experimente şi testări pentru verificarea validitatăţii. Aceste testări şi experimente de laborator sunt date de imposibilitatea (tipică ştiinţelor naturale) de a investiga cauzele ultime ale legilor naturale. Nu întâmplător sunt mai multe formule matematice, care exprimă această lege. Dar cum descoperim care formulă e adevarată şi mereu validă? Nu suntem în stare. Stiinţa se caracterizează prin utilizarea logicii şi a raţionamentului deductiv. În mod obiectiv, se poate spune că un argument bazat pe premise adevărate (cauzele ultime a unui fenomen), nu poate duce concluzii false (în lipsa unui defect de raţionament). În ceea ce priveşte ştiinţele naturale, precum fizica, nu putem stabili adevărul obiectiv al unei legi, din cauza imposibilităţii stabilirii directe a unor premise adevărate. Einstein afirma: “Nu există nici o metodă inductivă care ar putea duce la conceptele fundamentale ale fizicii … sunt în eroare acei teoreticieni care cred că teoria vine din experienţă inductivă.” [1] De aici şi afirmaţia: “Totul e relativ”. Sau nu chiar tot?

Metoda deductivă şi ştiinţele sociale (praxeologia şi economia)

În praxeologie şi ulterior în economie, avem totuşi posibilitatea de a investiga în mod direct cauzele ultime ale fenomenelor economice, tocmai datorită faptului că cunoaştem cauza ultimă, conceptul fundamental, adică axioma [2] acţiunii umane. Axioma acţiunii umane, conform căreia omul acţionează deliberat în vederea atingerea unor scopuri prin folosirea unor determinate mijloace manipulabile, valutate în mod subiectiv de acesta, date fiind nişte condiţii generale nemanipulabile [3]. Comportamentul uman neintenţionat nu se poate ridica la rangul de acţiune din punct de vedere praxeologic, astfel încât mişcările corpului pur reflexive sau inconştiente (spre exemplu clipitul ochilor, tuşitul, salivarea) nu pot fi considerate acţiuni.

Categoriile praxeologiei, ca manifestări ale teoriei generale a acţiunii umane în cadrul diferitor contexte, au fost delineate de Rothbard în felul următor:

  1. Teoria individului isolat (economia lui Crusoe)
  2. Teoria relaţiilor interpersonale şi schimbului voluntar (catalaxie sau economie de piaţă)
    • Schimbul direct – Barterul
    • Schimbul indirect – Prin intermediul unui mijloc de efectuare a schimbului
  3. Teoria Războiului – Acţiunea ostilă
  4. Teoria Jocurilor
  5.  Alte necunoscute

Economia deci, din punct de vedere praxeologic, este ştiinţa care are ca obiect de studiu comportamentul uman (atât în cazul unui individ izolat, cât şi în cadrul unei societăţi complexe, A+B). Legile economice sunt derivate în mod strict prin raţionament deductiv [4], conform tradiţiei aristotelice. O economie avansată (B) presupune utilizarea unui mediu de efectuare a schimbului (moneda), ce permite evitarea problemei dublei coincidenţe a nevoilor [5], specifice economiei de tip barter.

În continuare, vom analiza implicaţiile economice ale acţiunii umane.

Economia ca parte a teoriei generale a acţiunii umane

  1. Teoria valorii
  • Conform teoriei valorii, descoperită de marginalişti, valoarea (utilitatea) e strict subiectivă, în sens că valoarea unui bun e dată de importanţa subiectivă atribuită bunului de către consumator într-un determinat context. Exemplificând, valorea este utilitatea subiectivă date unei unităţi a produsului A în locul X pe data Y. Un tricou (DolceGabbana) deci, poate avea utilitate diferită pentru aceeaşi persoană la date diferite sau locuri diferite, precum poate diferi şi utilitatea tricoului pentru două persoane diferite în acelaşi loc şi timp. Matematic se poate exprima astfel: V(tricou)=f(consumator, X, Y). Dar esenţial este faptul că utilitatea nu e măsurabilă, aceasta fiind puramente subiectivă, iar ecuaţia este doar indicativă. Cu toate acestea, teoria valorii şi raţionamentele deductive ce derivă din aceasta, au o aplicabilitate mult mai vastă decât câmpul acţiunii economice, şi este relevantă în general pentru orice om care acţionează (homo agens). Economiştii adepţii al homo oeconomicus în schimb, credeau că teoria valorii (eronată printre altele) e aplicabilă doar comportamentului precalculat (raţional [6]).
  •  Contribuţia originală şi extraordinară a lui Mises, consistă în definirea valorii ca fiind mereu “relativă” sau “ordinală”, în sens că valoarea nu se limitează la relaţia bilaterală, dintre consumator şi un bun economic, considerată de Menger. Valoarea, după cum a intuit bine Mises, exprimă relaţia trilaterală dintre un individ şi două bunuri economice. Datorită noii descoperiri, putem astfel înţelege de ce valoarea unui bun este diversă în diferite contexte pentru acelaşi individ şi anume datorită faptului că un bun este considerat sau valutat în relaţie cu alt bun în noile circumstanţe, în conformitate cu scările de preferinţe individuale, care nu sunt fixe.

Generalizând, putem spune că bunurile reprezintă mijloacele folosite pentru atingerea unor scopuri. În momentul întreprinderii acţiunii, omul are de ales cum să folosească resursele rare disponibile pentru scopuri alternative şi scopurile pe care le alege sunt cele pe care individul le valutează cel mai mult. Timpul, spre exemplu, este cel mai de seamă bun economic, întrucât fiind o resursă rară, este utilizat în orice acţiune umană. Şi dedicarea acestuia unei acţiuni sau alteia, depinde în mod exclusiv de cum sunt ordinate după importanţă scopurile individului. Deci timpul este în mod necesar şi raţional acordat acţiunii în stare să atingă scopul cel mai important valutat de individ. Aceasta e o lege generală, dedusă printr-un raţionament logic, atribuibilă oricărei acţiuni umane.[7] Acelaşi “mecanism” de evaluare se repetă şi în acţiunile individului în alegerea unui bun sau altul pe piaţă, într-o economie avansată.

Deci pornind de la pilonul fundamental al teoriei generale a acţiunii umane, teoria valorii, cum se încadrează acesta, din perspectivă economică a acţiunii umane?

  1. Calculul economic şi schimburile

Dacă praxeologia se ocupă în cadrul unui context mai larg, de alegerile umane ghidate doar de judecăţile de valoare individuale, ştiinţa economică se ocupă de acţiunea umană în măsura în care persoanele care acţionează, bazează deciziile lor atât pe judecăţile de valoare individuale, cât şi pe calculele economice. Ce reprezintă însă calculul economic? Când, cum şi în ce condiţii are loc acesta?

Calculul economic are loc doar în prezenţa preţurilor monetare, care ies la iveală doar în urma schimburilor voluntare pe piaţă. Schimburile, la rândul lor, pot avea loc doar dacă factorii de producţie şi bunurile schimbate sunt în proprietate privată. Astfel ajungem la concluzia că alocarea factorilor de producţie pe baza calcului economic, poate avea loc doar într-un sistem de proprietate privată a factorilor de producţie, sistem cunoscut sub numele de capitalism.

Dar de ce au loc schimburile? De ce bunurile economice ajung de la un proprietar la altul? Ce rol are teoria valorii în cadrul schimbului?

Tocmai în acest context are cea mai mare relevanţă teoria valorii precum a fost reformulată şi perfecţionată de Mises. Un schimb voluntar are loc doar atunci când două bunuri sunt plasate într-o ordine diferită de importanţă pe scara de valori/ preferinţe a două persoane diferite. Astfel activitatea economică (pacifică) caracterizată de prezenţa schimburilor (voluntare), nu poate avea loc pe altă bază decât pe cea a scărilor de valori individuale. Schimbul nu ar avea loc, dacă bunurile ar fi de aceeaşi valoare pentru unul dintre participanţi. Bunul celuilalt trebuie să aibă neapărat o valoare superioară, pentru ca schimbul voluntar să aibă loc. Atunci în mod obligator ambii beneficiază de liberul schimb, deoarece ambii renunţă la un bun, în schimbul altuia de valoare superioară celui cedat, care satisface mai bine nevoile cele mai urgente sau scopurile cele mai importante. [8]

În cazul unei economii avansate, în prezenţa monedei, banii nu au doar o valoare intrinsecă [9]dată de satisfacerea directă a unei nevoi, ci şi o valoare de schimb. În momentul în care un individ renunță la un bun în schimbul monedei, vasăzică valoarea de schimb (mereu subiectivă) acordată monedei este superioară celei acordate bunului. Valoarea de schimb reperzintă deci în mintea individului pe care o obţine, capacitatea monedei de a achiziționa alte bunuri, de valoare superioară celui cedat în precedenţă.

Chiar dacă ierarhia preferinţelor şi scopurilor ar fi pentru toţi exact aceeaşi, tot ar fi spaţiu pentru schimburi, deoarece mijloacele folosite tot ar fi valutate în mod subiectiv, datorită diverselor grade de intensitate a dorinţelor şi chiar cunoştinţelor deţinute de individ cu privire la folosirea unor mijloace pentru îndeplinirea dorinţelor.

Deciziile ultime şi evaluările personale în ceea ce priveşte alegerea obiectivelor, sunt în afara obiectului de studiu al economiei. De ce oamenii aleg valori şi scopuri într-atât de diferite și acţionează într-un mod determinat este mai degrabă o întrebare din domeniul psihologiei, la care cu siguranţă nici psihologii nu pot să dea un răspuns fără echivoc. De ce? Deoarece nu putem deduce prin raţionament logic deciziile ultime ce ne împing la acţiune. Adică nu putem stabili în mod direct premisele acţiunii umane, care sunt acestea şi dacă sunt exacte şi adevărate. Acestea pot fi cercetate desigur prin inferenţă, prin metoda inductivă ca şi în cazul fizicii, dar astfel nu putem ajunge la conceptele fundamentale ale acţiunii umane.

Cu toate acestea, teoria economică prezentată în acest articol este perfect validă, întrucât e obţiuntă prin raţionamentului deductiv. Piaţa funcţionează conform acestei teorii, în ciuda faptului că nu cunoaştem evaluările şi deciziile utime ce determină acţiunea, la fel cum ştim că există o lege a gravitaţiei dar nu ştim în mod exact de ce. Mises scria:

“Observaţi funcţionarea sistemului de piaţă… şi veţi descoperi în ea amprenta degetului lui Dumnezeu.”

Concluzie

Sistemul pieţei deci, nu este altceva decât mulţimea interacţiunilor voluntare, în urmă cărora resursele rare sunt realocate în funcţie de scopurile diferite urmărite de către indivizi. Iar conform definiţiei lui Lionel Robbins, economia este ştiinţa ce studiază comportamentul uman şi modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative, date fiind diversele ierarhii de obiective.

Nu există activitate economică în afara sistemului de interacţiuni voluntare bazate pe valutarile subiective. Interacţiunile non voluntare sunt în mod necesar externe pieţei şi sunt subiectul activităţii politice, activitaţii criminale şi războiaelor. Alte interacţiuni voluntare care nu sunt bazate pe schimb de resurse fac parte dintr-o gamă mai largă decât cea a acţiunii cu interes economic. Deşi dacă ar fi să considerăm timpul o resursă rară, atunci orice acţiune umană ar putea fi considerată în lumina acestei teorii, ca acţiune bazată pe o evaluare subiectivă. Un schimb de timp şi emoţii valutate subiectiv la momentul interacţiunii, ar fi simil cu schimbul într-o economie de tip barter, caracterizată de absenţa monedei şi a preţurilor monetare. De la absenţa monedei în unele interacţiuni vine şi zicala precum că banii nu aduc mereu fericirea, pentru că bunurile economice, fie ele cât de rare, sunt achiziţionabile pe piaţă sau prin muncă, pe când fericirea nu e supusă aceloraşi legi. Desigur, sunt emoţii care pot fi suscitate datorită bunurilor economice, dar fericirea, ca emoţie “supremă” vine din interacţiunile voluntare (cu alţi oameni, cu Dumnezeu) şi dedicarea timpului unor activităţi şi acţiuni ce nu întotdeauna necesită un preţ în termeni de rersurse materiale sau monetare. Nu există nici un preţ cât de cât stabil sau recognoscibil, care ne-ar permite să cumpărăm exact aceeaşi “porţiune” de emoţii în instanţe de timp diferite (spre deosebire de resursele materiale, a căror evaluare în termeni monetari este oarecum mai statornică, deşi mereu subiectivă). Absenţa preţurilor, în cazul manifestărilor unor stări de spirit, nu indică absenţa unei “activităţi economice” [10], ci doar imposibilitatea calculului economic, de unde deducem că acestea nu costituie subiectul de studiu al ştiinţei economice.

[1] The Method of Theoretical Physics, Oxford, 1933

[2] Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși.

[3] Exemplu: Acţiunea deliberată pentru a ajunge pe vârful unui munte (scopul), prin intermediul utilizării propriului corp şi echipamentului necesar (mijloace), date fiind condiţiile meteorologice generale (nemanipulabile).

[4] Contrar metodelor (tipice ştiinţelor naturale)  empirice sau inductive de derivare a legilor şi teoriilor economice, predominante la momentul actual în ambientul academic.

[5] În cazul unei economii bazate pe barter (în absenţa monedei ca mijloc de schimb), un profesor ar fi obligat să caute un individ nu doar interesat de lecţiile sale, dar şi capabil să-i satisfacă nevoile sale, pentru efectuarea schimbului. Problema dublei coincidenţe a nevoilor, se referă la faptul că schimbul poate avea loc doar atunci când ambii partecipanţi pot satisface nevoile celuilalt în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Alt exemplu, unul care vrea să schimbe două mere în schimbul a două pere, trebuie să aştepte sau să caute pe cineva care are două pere şi în acelaşi timp are nevoie de două mere.

[6] a) Homo economicus este vazut ca perfect “rațional”, în sens că acesta este capabil să analizeze şi să planifice în mod perfect acţiunile şi mijloacele disponibile în vederea urmării obiectivului exclusiv de maximizare a propriei bunăstări. Raţionalitatea lui Homo oeconomicus implică deci într-o oarecare măsură, omniscienţa sau cel puţin o capacitate superioară omului simplu.

  1. b) Home agens în schimb, este considerat ca fiind raţional mereu nu pentru capacitatea lui de prevedere sau analiză, dar în sensul că acţiunea este întreprinsă mereu deliberat  în vederea atingerii unor obiective subiective şi eliminarea unei stări de discomfort sau insatisfacţie. Homo Agens poate descoperi pe parcurs, că mijloacele sau acţiunile întreprinse nu sunt potrivite pentru atingerea scopului, dar asta nu semnifică că a acţionat iraţional, ci doar că raţionalitatea se rezumă la comportamentul deliberat în vederea eliminării unei stări de insatisfacţie, sau în vederea îndeplinirii unei dorinţe puramente subiective. Mises, explică că din punct de vedere praxeologic, acţiunea este mereu deliberată şi raţională, iar opusul acţiunii nu este comportamentul iraţional, ci doar un răspuns la stimuluri din partea organelor corpului și instinctelor, care nu pot fi controlate de voință”.
[7] Spre exemplu, cum alege un individ între două acţiuni alternative: între a merge la teatru sau în ospeţie într-un anumit interval din timp? Dată fiind raritatea timpului la dispoziţie şi imposibilitatea îndeplnirii celor două acţiuni în mod simultan, alegerea depinde în mod firesc de valoarea subiectivă acordată scopului final al acestor două acţiuni. Deci individul alege în mod raţional scopul care satisface scopul de importanţă superioară pentru el.

[8] De aici deducem că rezultă absurdă orice normă sau lege protecționiosta, care împiedică liberul schimb, cu scuza că aceasta săracește pe unul dintre participanții la schimb.

[9] Nu și în cazul monedei fiduciare (fiat money). Poate fi cazul aurului spre exemplu.

[10] Pentru că timpul e mereu o resursă rară, folosită în orice acţiune umană, deci intră sub incidenţa definiţiei lui Robbins.

Share

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *