Reforma educaţiei sau cum se deformează o generaţie

După zeci de ani de tiranie şi şcolarizare în stil comunist, în Republica Moldova se tot asistă valuri de coerciţie şi politizare a sistemului de învăţământ. Ca să fiu întru totul pesimist: se asistă la o degradare continuă şi la nivel global a întregului concept de “educaţie”, cu puţine excepţii. Nici românii de peste Prut nu stau mai bine la acest capitol. Ceea ce numim astăzi Ministerul Educaţiei este o preamărire, o deificare a unui organ politic, în cadrul căruia activează oameni în carne şi oase de fapt. Prin politizare am în vedere creșterea influenței Statului în sfera educației. Politizarea are loc doar prin centralizarea unor funcții tipice școlilor sau familiilor și extinderea regulilor și controalelor decise de Minister. Aceasta produce desigur consecințe atât la nivel de instituții locale, cât și în sfera responsabilității individuale. Întrebarea care ar trebui să apară spontan ar fi următoarea: sunt benefice astfel de intervenții regulatorii în detrimentul libertății și responsabilității instituțiilor locale, familiilor și nu în ultimul rând al copiilor? Pentru a răspunde, vom analiza implicațiile centralizării deciziilor și regulilor de funcționare și organizare a școlilor în mâinile unui Organ Superior – Ministerul Educației și efectele generale asupra copilului.

Coerciţie sau libertate?

Materiile de studiu în şcoală, unde copii sunt grupaţi câte 20-30 de copii în clasă, sunt decise în mod arbitrar, neluând desigur în considerare abilităţile şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Nici măcar ale familiei. De altfel, este imposibil să o faci la nivel centralizat, în cadrul aşa-numitului minister al Educaţiei. Ba mai mult, este imposibilă o decizie în privinţa materiilor care să respecte individul în toate dimensiunile sale chiar şi la un nivel mult mai jos, cum ar fi la nivel de școală sau clasă. La fel şi examenele de BAC, sunt selectate, nominate la plăcerea birocraţilor de la Minister. Se decid 3-4 materii, la care toţi copiii trebuie să se conformeze şi să “rupă cărţile” respective în vederea trecerii examenelor. Dragii mei, conformarea la criteriile politice în educaţie, dar şi în alte sfere, pentru a obţine acreditarea Statului, e tipică regimurilor totalitare. Nu ăsta trebuie să fie scopul. Scopul trebuie să fie cunoaşterea, cunoaştere prin care individul să se deosebească de ceilalţi, cunoaștere pe care să o folosească în folosul celorlalţi (întreprinderi, şcoli, organizaţii, asociaţii sau simpli oameni) şi să fie apreciat astfel pe măsură de-a lungul vieţii. Nicidecum acreditarea Statului. Un aspect al creşterii este cu siguranţă descoperirea relaţiilor cauzale între mijloacele la dispoziţie şi acţiunile posibile sau necesare pentru atingerea obiectivelor, îndeplinirea dorinţelor şi ameliorarea propriei personalităţi. Dar dacă copilul nu înţelege, el nu acţionează, pentru că nu are încă capacitatea de a manipula mijloacele la dispoziţie spre “binele” lui. E inutilă violenţa şi coerciţia pentru impunerea unui model predeterminat de studiu, şcolarizare sau dezvoltare. Copilul îl poate descoperi, îl poate construi şi singur, dacă este ajutat şi nu forţat în acest sens. A-l ajuta pe copil să înţeleagă sau a-l învăţa să înveţe, ăsta trebuie să fie unul dintre obiectivele principale ale “educatorilor”.

A învăţa şi mai ales a înţelege ce se învaţă e extrem de important, să fie clar, dar pe parcursul educativ, pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, acesta trebuie să se îndrăgostească de descoperire, atât la şcoală, cât şi în afară ei. Sunt adevăraţi eroi, copiii care absolvesc şcoala, înghiţind concepte care nu le trezeau interesul, pentru că de cele mai multe ori acestea sunt impuse cu forţa. Păcat căci după 12 ani, mulţi ajung nişte victime ale sistemului, fără pasiuni şi fără obiective clare în viaţă. Plăcerea pentru studiu şi prosperitatea NU vine prin coerciţie. Dar anume asta încearcă să facă Ministerul Educaţiei.
Trebuie să-şi facă şi birocraţii un serios examen de conştiinţă şi să se întrebe:
– sunt compatibile mijloacele întrebuinţate cu natura copilului şi cu scopul educativ pe termen lung?
– sunt corecte şi eficiente metodele coercitive pentru dezvoltarea naturală şi realizarea unui copil?
– sunt potrivite realităţile instituţionale şi şcolile şi STANDARDELE concepute de un singur organ statal cu atingerea multiplelor aspiraţii de studiu individuale?

Aceleaşi întrebări şi le pot da şi părinţii, pentru că raţionamentul nu e divers în esenţă. Şi dacă reuşesc să întrevadă breşe în sistemul şcolar actual în vederea dezvoltării individului/ copilului pe termen lung, atunci e timpul să se gândească la alternative. Da, există alternative mai mult decât valabile şcolii tradiţionale. Homeschooling-ul poate fi una dintre ele. Aici puteţi lua cunoştinţă cu un exemplu elocvent. La fel poate fi e-learningul sau şcolile la distanţă. Cu toate că e dificilă eliberarea de obstacolele mintale, pentru că sunt ca nişte închisori pentru creierul uman, deoarece e mediul cel mai bine cunoscut omului simplu, zona lui de comfort iar omul de obicei se teme să iasă din aceasta. Dar cele enumerate chiar se pot dovedi a fi alternative valide. Până când, doar cei într-adevăr curajoşi au putut face excepţie de la regulă. Doar cei care au pus mai presus pasiunile şi propriile valori decât cele împărtăşite în mod arbitrar şi coercitiv la şcoală. Nu voi căuta să menţionez soarta diferitor copii, care odată ce au abandonat şcoala, urmărind propriile interese şi pasiuni, au ajuns genii recunoscuţi în toată lumea. O veţi face singuri, pentru că veţi fi curioşi. Pentru că curiozitatea este ceea ce îl mişcă pe om şi cu atât mai mult pe copil. A trezi curiozitatea în copil, de asta trebuie să fie responsabilă orice familie şi orice instituţie care vrea să “educe”. Altminteri se reduce la şcolarizare forţată. Şi nu e vina copiilor. Ei sunt curioşi de fire, dar coerciţia şi impunerea regulilor rigide în procesul de creştere le taie tot elanul ce-l au de mici copiii (copiii “DE CE”, “DE UNDE” şi “PENTRU CE”, aşa îi numesc eu). În numele standardizării şi al egalităţii, sunt sacrificate caracteristicile şi înclinaţiile naturale foarte diferite de la individ la individ. Oare nu este aceasta o mare nedreptate? Aristotel scria: „Cea mai rea formă de egalitate este atunci când încerci să faci lucrurile inegale sa pară egale.” E grotesc, dar sistemele actuale de învăţământ centralizat asta şi încearcă.

Deci uniformitate sau diversitate?

Reverendul George Harris, în “Inequality and Progress” se exprima astfel:
“Sălbăticia este uniformitate. Principalele distincţii sunt sexul, înălţimea, dimensiunile şi forţa. Sălbaticii… ori gândesc toţi în acelaşi mod ori nu gândesc şi vorbesc doar prin monosilabe. Nu există practic nici un fel de varietate, doar hoarde de bărbaţi, femei şi copii. Stadiul succesiv, unde sunt barbari, e caracterizat de o varietate mai mare de funcţii. Există o oarecare divisiune a muncii, careva schimb de gânduri, lideri mai buni, şi în plus cultivarea intelectului şi al esteticii. Stadiul cel mai înalt de dezvoltare, se atinge cu civilizaţia, care demonstrează cea mai mare formă de specializare. Diferite funcţii devin numeroase. Lucrările mecanice, comerciale, educaţionale, ştiinţifice, politice şi artistice se multiplică. Societăţile rudimentare se caracterizează prin egalitate; societăţile avansate sunt în schimb marcate de inegalitate şi varietate. Cum se coboară stadiul, monotonie; cum urcăm mai sus, varietate. Cum mergem mai jos, persoanele sunt mai egale; cum merge mai sus; persoanele sunt mai diverse, deci pare că căutarea egalităţii sugerează declinul către condiţii de sălbăticie, şi varietatea în schimb ar fi avansarea către stadii de civilizaţie mai înalte…”

Concluzia ar trebui să fie una foarte clară. Unul dintre cei mai mari filozofi ai secololui XX, în “Education Free & Compulsory”, Murray Rothbard scria:
“A studia e important! Dar, în era noastră, cu atâtea domenii la dispoziţie, trebuie să fie o prerogativă a guvernului central ori a bicrocraţilor “CE” trebuie să se studieze? Decentralizarea este răspunsul fără drept de apel la orice autoritate centrală.”

Dacă un individ este supus uniformizării la şcoală precum un produs dintr-o fabrică, ce ar fi dacă s-ar impune şi în alte ambiente educative aceleaşi reguli stricte, metodologie de studiu şi examinare. Spre exemplu, să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim cazul unui credincios ce merge la biserică pentru a învăţa legea lui Dumnezeu, pentru a se apropia mai mult de El. Ori cineva va spune că e diferit? Că asta nu îl pregăteşte pentru viaţă? Să presupunem că individul crede că învăţăturile bisericeşti sunt importante pentru o mai bună dezvoltare nu doar psihică şi spirituală, dar şi intelectuală. La fel e în cazul şcolii. Individul crede, valutează cu puţina-i cunonoştinţă pe care o are, că din toate alternativele posibile, drumul cel mai scurt spre Dumnezeu e prin biserică, iar în cazul parcursului educaţional e prin şcoală.
Ce ar fi dacă în biserică s-ar planifica la nivel central ce trebuie să facă oamenii, cât să stea în biserică sau cât să se roage, care rugăciuni sa citească, care să le înveţe pe de rost (cele care să le “mângâie” sufletul sau cele care să le “întărească” spiritul), în ce ordine şi alte rânduieli tipice şcolii? Ori acţiunea umană nu trebuie să fie una deliberată şi stimulată de o dorinţă naturală de apropiere de Dumnezeu? Ori acţiunea umană nu trebuie să fie o expresie a voinţei omului de a adera la credinţe, reguli şi principii, ci o acţiune coercitivă şi violentă din partea Autorităţii Centrale Bisericeşti? Credinţă prin violenţă? Dar educaţie?

Ce s-ar intampla dacă s-ar decide că oamenii si preoţii trebuie controlaţi minuţios cu camere de luat vederi dacă respectă rânduiala planuită de Autoritatea Centrală în vederea urmăririi drumului spre Dumnezeu? Cum ar fi dacă, omul ar cunoaşte la perfecţie Biblia, dar nu ar cunoaşte deloc Psaltirea, şi astfel în urma examinării ar fi decretat “insuficient” de Autoritatea Centrală? Ar însemna asta că e un ratat şi trebuie să fie obligat să mai frecventeze încă un an slujbele sau cursurile promovate de biserică până când nu asimilează şi Psaltirea? Ori omul nu învaţă cât trăieşte? Ori învăţatul presupune doar “aici şi acum”? Şi dacă se întâmplă că individul descoperă o mare pasiune pentru alte opere religioase, care îi luminează mai bine drumul către Dumnezeu şi studiul cărora îl absoarbe în totalitate? Trebuie acesta să fie obligat oricum să sacrifice timpul său în favoarea drumului planificat de alţii?

Drumul către Dumnezeu prin biserică şi drumul către viaţa adultă prin şcoală, sunt în fond foarte asemănătoare. Şi cel mai bun drum pentru fiecare individ în parte, nu-l poate cunoaşte Omul sau orice altă Autoritate Centrală condusă de oameni, deci nu poate fi decis de aceştia. De fapt poate fi schiţat de oricine, dar este individul care trebuie să aibă ultimul cuvânt la aderare sau la crearea propriului drum printr-o acţiune deliberată. Cu cât sunt mai multe asemenea schiţe, cu atât mai bine.

Dacă greşeşte Autoritatea Centrală în schiţarea parcursului, consecinţele negative se răsfrâng asupra tuturor celor care au fost obligaţi să adere la acesta şi suferă toţi. Pioneri, fascişti şi nazişti oamenii nu se nasc, ci devin prin îndoctrinare forţată de un Organ Central. Deloc întâmplător. Ideologii şi concepţii inumane nu supravieţuiesc fără întrebuinţarea violenţei. Da, şi educaţia este o formă de violenţă, dacă individul este lipsit de dreptul de a alege ce formă de educaţie doreşte. În regimurile totalitare este lipsit desigur. Există materii şi cărţi interzise şi materii obligatorii. Există uniformitate şi doar adevăruri propagate de Partid prin Ministerul Educaţiei. Ca rezultat, copilul e învăţat a căuta adevărul în opinia majorităţii sau a profesorului delegat de Minister, mai degrabă decât prin propria-i cercetare independentă ori în inteligenţa celui mai bun în domeniu.1 Există solidarietate forţată (de Stat), care după zeci de ani de îndoctrinare, este considerată normalitate de majoritatea cetăţenilor în ziua de azi. Greşelile comise de Autoritatea Centrală sunt grave şi inevitabile, în special acum, într-o lume în continuă evoluţie, în care condiţiile tehnologice şi resursele, competenţele cerute pe piaţa muncii se schimbă şi se diversifică practic din an în an. Uniformitatea nu se împacă cu diversitatea. Sunt adevăraţi eroi copiii care reuşesc să reziste sistemului şi să urmărească şi să dezvolte între timp propriile pasiuni şi aptitudini, care îi fac diferiţi de ceilalţi, valorizând astfel propria personalitate şi îmbogăţind lumea prin asta.

Dacă o schiţă2 dintre multe altele e greşită, datorită concurenţei dintre idei şi parcursuri, toţi au cel puţin şansa de a culege ce e mai bun din celelalte, impactul negativ asupra tuturor fiind limitat. Astfel se creează un stimulent absolut natural pentru alegerea şi combinarea schiţelor care determină cele mai benefice consecinţe atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv. Ceea ce îşi propune de obicei aşa-zisul Minister al Educaţiei. Dar diversificarea parcursurilor în mod natural pe baza liberei alegeri e irealizabilă prin intermediul unei Autorităţi Centrale. Centralizarea presupune standardizare şi uniformitate. Centralizarea presupune restrângerea capacităţilor şi talentelor foarte diversificate, proprii fiecărui individ. Centralizarea presupune schingiuirea copilului în încercarea de adaptare a acestuia la Patul lui Procust.

Pentru evitarea perpetuării degenerării în educaţie este necesară salvarea nonconformismului, în spiritul logicii şi al bunului simţ. Pentru că nu violenţa este calea. Iar violenţa3 este unicul instrument al Ministerului Educaţiei. Instrument de care se folosesc fără discernământ, deși aceştia le doresc binele copiilor şi studenţilor, le doresc un viitor mai bun lor şi ţării, se spune. Ei vor ca copii să devină cât mai buni în cel mai scurt timp. De parcă ar fi maşini care trebuie ajustate pentru a le mări eficienţa şi eficacitatea. Asta e scopul şi esenţa reformelor în “educaţie”. Între ghilimele pentru că Ministerul habar nu are ce semnifică aceasta pentru un copil. Nu pentru că aş ştiu eu ce-i aia educaţie în toate formele ei, dar fiţi de acord, Ministerul Educaţiei e prea de tot. Propun modificarea numelui acestuia în “Ministerul Şcolarizării Standardizate după criterii arbitrare”. Sună mai aproape de realitate, nu-i aşa? Sensul cuvântului “Educaţie” e mult mai amplu, iar aroganţa de care dă dovadă istituţia care se ocupă de “bunul mers” al educaţiei copiilor e de nedescris. Sugerez video-ul următor pentru o exemplificare a celor două concepte.

1. Rothbard M., Education Free & Compulsory, pag 61.

2. Prin schiţă subînţeleg aici organizarea unui parcurs de creştere, de studiu şi educaţie.

3. Prin violenţa în educaţie subînţeleg impunerea unor reguli arbitrare de către o autoritate centrală, incompatibile cu dezvoltarea naturală a unui copil.

Share

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *