Monopolul coercitiv asupra forţei pe plan internaţional

Natura unui grup criminal este în mod intrinsec violentă. Prin grup criminal organizat voi subînţelege o organizaţie ierarhică, bine structurată, cu un înalt nivel de coordonare, activitatea căreia constă în violarea reiterată (adesea nepedepsită) a drepturilor de proprietate a altor membri ai societăţii.

Între diversele grupuri criminale, în ciuda rivalităţii continue pentru acapararea controlului asupra unui teritoriu și resurselor acestuia, există oarecum un anumit grad de “respect”, bazat pe teama de pierdere a puterii. Pentru dăinurea grupurilor criminale ca entităţi separate, acestea pot merge la compromisuri sau încheia acorduri în vederea limitării divergenţelor dintre ele. Şi totuşi ceea ce le deosebeşte de alte grupuri, este faptul că îşi arogă dreptul la jefuirea unui anumit teritoriu, la fel cum îşi arogă adesea şi dreptul de a controla viaţa, energiile şi roadele muncii locuitorilor paşnici de pe acel teritoriu, pe scurt îşi asigură monopolul violenţei. În cadrul aceluiaşi teritoriu, pot coexista desigur diferite grupuri criminale în urma acordurilor stabilite sau aprobării tacite.

Organizaţiile criminale folosindu-se de acest “drept” construit în mod arbitrar și artificial, prin acţiunile membrilor lor, pot limita libera circulaţie a persoanelor în cadrul teritoriului controlat cât şi în afara lui, pot limita sau interzice liberul schimb de energii umane şi resurse dintre teritoriile ce nu sunt sub stăpânirea sau controlul direct al lor. La fel pot încheia acorduri de liberă circulaţie pentru membrii organizaţiei criminale în afara teritoriului stăpânit de ele. Pot încheia tratate de non agresiune cu membrii altor organizaţii criminale. Pot încheia pacturi de persecutare sau distrugere a altor organizaţii criminale. Toate acestea sunt expuse fără a pune la îndoială caracterul ilegitim al propriei lor existenţe.

Întrebarea la care voiam să ajung e următoarea:
Poate fi justificat un astfel de drept de jefuire şi control total al unui teritoriu şi a indivizilor ce trăiesc pe acesta în numele securităţii, în numele păcii sau în numele lui Dumnezeu? Securitatea cui, pacea cui, Dumnezeul cui? E evident că nu poate fi justificat în nici un mod, nemaivorbind de esenţa imorală şi anticreştină a unui astfel de act. Pentru că încercarea de a justifica dreptul la jefuire sau îngrădirea dreptului de liberă circulație duce doar la concluzii absurde. Din motive de spațiu nu le voi trata aici.

În lumina celor expuse mai sus, cum vom trata dar aparatul statal și toate ramificațiile sale? Ce fac Statele pentru dăinurea puterii aparatelor statale la nivel internațional? Își fac schimburi de concesii și favoruri, pentru a propaga în rândurile indivizilor “supuși” din teritoriile controlate iluzia că Statul lucrează pentru ei, că Statul le oferă ceva cei ei singuri nu ar fi obținut. Păi dacă viața decurge în mod natural, vorbele ne ies pe gură în mod natural, interacțiunile între noi oamenii au loc datorită avantajelor pe care le obținem în urma colaborării la fel de naturale, de ce ne hrănim cu iluzia că Statele ne dau ceva ce nu s-ar fi produs în mod absolut firesc ca expresie a naturii şi voinţei umane?

Cum sună acordul de cooperare și liberă trecere a mărfurilor sau comerț liber între două organizații criminale? Dar între două State? Cum adică Statul concede dreptul la liberul comerț sau la libera circulație? Libertatea e un drept sau o concesie? Dacă libertatea de schimb sau comerț e un drept, e unul absolut natural, e plăsmuit în natura omului, nu e nevoie de o împuternicire din partea nimănui și de nici de un acord în vederea exercitării lui. La fel ca dreptul la viață, viața e un drept natural. La fel ca dreptul de a vorbi sau de a dispune de roadele propriei munci, vine de la sine, din însăși natura omului liber. Ce sens și legitimitate au tratatele între State pentru liberul comerț sau libera circulație? Niciunul. Vămile sunt aidoma organizațiilor criminale sau mafiote, care pe lângă faptul că împiedică liberul comerț și libera circulație a persoanelor, mai sunt și extrem de corupte. Pe lângă faptul că îți îngrădesc dreptul la interacțiune și comerț cu membrii altor societăți, te tratează ca pe criminal când de fapt criminalii sunt chiar ei. Mita la vame nu e un mit. Amenințarea cu confiscarea, extorcarea sau mita în schimbul trecerii mărfurilor sau persoaneler sunt metode criminale, deorece vizează concesia unui drept care de fapt e deja plăsmuit în însăși natura OMULUI – dreptul la libera circulație și la angajarea în schimburi cu cine crede el de cuviință. Precum un ucigaș își grațiază victima în schimbul unei sume “suficiente” de bani, astfel se comportă și vameșul corupt.

Dar nici vameșul cinstit sau incoruptibil nu este ferit de păcat. Prin acțiunile sale el limitează un drept natural, un drept paragonabil cu dreptul la viață. Deci nu este mai puţin criminal decît colegul său corupt, ba chiar mai vinovat, deoarece în virtutea insignei și puterii acordate acestuia de aparatul statal, el interzice în mod categoric exercitarea unui drept absolut natural. Prin faptul că impune în mod ilegal, prin forță, niște reguli “dictatoriale” împotriva semenilor săi, acesta mai încalcă și legea creștină. Un bun creștin nu ar putea să se angajeze în asemenea acțiuni, cu excepția cazului în care acesta este îndoctrinat și mințit că acționează pentru binele Patriei, Poporului și Neamului său. Și ce dacă esența acelui “bine” nu îi este dezvăluită niciodată.

Share

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *