2. Oaza din Sangalle și spirit de aventură în Canionul Colca

2. Oaza din Sangalle și spirit de aventură în Canionul Colca

Mă trezesc la 6 din cauza unui gând, ce șoptește: “Scoală, căci e deja trecut de ora 7, ora programată pentru micul dejun.” Ei bine, m-am sculat mai devreme, spălat și urcat pe piatra de granit din curte pentru o sesiune de Meditație de circa 20 min, privind spre “V”, un soi de “intrare” către Canion formată din doi munți.
La 7 mâncat și pornit iar la drum. Alte 3 ore de dificultate medie pană la unica oază din Canion. Colca Canion e ceva mai mult 100 km lungime, cu o profunzime maximă de peste 4000m, de două ori mai mare decât Grand Canyon în SUA.

Mergem pe niște cărărui deloc drepte, nu tocmai prietenoase pentru glezne și genunchi. În sfârșit ajungem de partea cealaltă a dealului, trecem un podișor suspendat și ne așteaptă alt deal. 15 min până în vârf ne atenționează ghidul. Hehehei, mă gândesc, o nimica toată și pornesc primul la pas grăbit cu rucsacul meu nu tocmai ușor (de fapt cel mai greu din cele două grupuri, pentru că ceilalți nu și-au adus chiar toată zestrea în Canion). Până la juma de drum ok. După, au început să-mi cedeze plămânii, mușchii și mă opream după fiecare cotitură. Între timp, Rebecca, la pas constant, ajunge în vârf. Ghidul la fel. Sunt cam într-un ritm cu Fritz. La ultima scară, ghidul ne incită: “Cine-i al doilea, cine?” Eu, cine. Yup, yup, apoi am avut nevoie de juma de oră ca să-mi trag sufletul sus la popas, după acest mic efort. Mi-am revenit complet abia când am început din nou a merge, recuperând aparent mai multă energie fiind în mișcare decât odhinindu-mă. Vorba bunelului, “Grăbește-te încet”, îmi va fi de învățătură. Ziua următoarea ne aștepta un urcuș de dificultate înaltă de circa 3h, iar eu am fost stresat într-un asemenea hal de un delușor de 15 min. Eram destul de preocupat.

Mai trecem prin două sătucuri de 30, 40 de suflete, îmi fac cruce la unica biserică din împrejurimi, care e deschisă doar o dată pe an, în Februarie, pentru o anumită sărbătoare. După biserică ne întâmpină doi câinișori jucăuși. Nu poți să nu te joci cu ei, dar ghidul ne spune că ar fi mai bine să nu-i atingem, pentru că aceștia ar putea să ne urmeze și nu e de dorit.

Nu știam că ce urmează mă va impresiona cel mai mult. După deal ne aștepta un platou de circa 2 km pătrați, iar în mijlocul acestuia un teren de fotbal. Cu porții, cu linii desenate, cu suprafața marcată de 16 metri. Wow, cine dreaq o fi jucând aci, te întrebi 🙂
Fotbalul a pătruns până în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei. Cool.







În sfârșit zărim oaza. În juma oră ajungem într-acolo. Very nice! Și iarăși un petec de verde, cu grădini și piscine, construite în scopul stimulării turismului de către localnici, au transformat acest loc într-un colțișor de rai, mai ales ținând cont de ce se află împrejur. În sfârșit duș cu apă călduță, un salt în piscină (unii, eu nu) relax și un simțământ de împlinire, ce a durat partea restantă a zilei.

După vreo 2 ore de odihnă, ghidul, hai să-i zic pe nume, Juan, ne întreabă dacă vrem să jucăm fotbal. Whaat??? Și aici aveți teren? Desigur, imediat merg. Hahaha. S-a luat la rămășag cu un alt ghid. Cine pierde pune berea. Eu tac chitic, nu am bani de bere, și în oază e de 3 ori mai scumpă ca de obicei. Ceilalți jucători tac la fel.
Terenul, cu careva gropi de glod în el, prin care s-au bălăcit juma din jucători, era pe un loc înalt al oazei, cam la 100m înălțime. După 1h de joc, un șut mai plin de vigoare trimite mingea în vale, la circa 20 min de căutare. Asta e. Am pierdut după, dar a fost interesant.

Cina la 7, batem cărțile până la 9 (ShitHead), fui diagnosticat cu “obsessive comparison disorder” cam pe la 10. Așa am descoperit două fete au studiat psihologie și au bufnit în râs atunci când am cerut să mi se de-a cărți din ambele pachete pentru că sunt de diferite culori și pentru că asta mă face să mă simt mai bine.

Liuliu. Scularea la 3.30. Pornirea la 4. Preocuparea multora se citește pe ochi. Unii închiriază muli, o corcitură între cal și măgar, de o putere deosebită. Sunt capabili să care oamenii la deal, pe un drum foarte înclinat și foarte pietros/ nisipos, la un pas destul de sprinten. Circa 18 euro. Io nu am bani, prefer să mă chinui până sus. Uneori, pășind câte un prag mai înalt, rucsacul greu mă trăgea înapoi. Secretul cucerii acestui parcurs până în vârf, aproape de orășelul Cabanaconde, a fost pasul foarte, foarte lent, în linie cu propriile exigențe fizice. Cam cum ar merge astronauții pe lună, așa m-am simțit eu uneori. Dacă grăbești pasul, riști să pierzi răsuflarea, ce provoacă opriri nedorite, care la rândul lor nu fac decât să te obosească mai tare.
Juan preconizase 3h – timpul necesar pt a ajunge în vârf. Noi l-am făcut în 2.30h. Flămânzi, am ajuns la un bar și am înfulecat, cât ai zice pește, o omletă si trei bucăți de pâine. Juan mai culese pe drum mai multe plante, printre care și muña pt ceai. Foarte gustos, cu câteva frunze, am avut parte de o minune de ceai. 3 căni pline am băut.
Pe la 9 așteptăm microbuzul, alte 3 opriri pentru fotografii panoramice, prânz și băi termale, pentru care am economisit și nu am intrat, dar am avut parte de un răgaz pe malul râului, atât timp cât ce ceilalți se bălăceau 🙂

Pe la 5 seara ajunsesem înapoi în Arequipa. Astfel îi mulțumesc mult lui Juan, chiar a fost interesant. Un tip ce știe cu ce se ocupă. Taică-său erau un medic ce lecuia prin metode naturiste. Ne-a fost de folos și l-a salvat la timp pe Fritz din mrejele unei plante foarte periculoase, pe care acesta începuse s-o pipăiască. Aceasta elimină un lichid ca laptele, care dacă nimerește pe piele, face gaură până la os și ca reacție din rană iese un alt lichid alb timp de câteva zile. În funcție de cantitatea lichidului și gravitatea leziunii, poate avea consecințe fatale.

Fritz i-a întins niște bacșiș, eu nu. Din păcate mai aveam bani doar pentru a mă întoarce înapoi în Cile. Dar i-am luat datele de contact, astfel încât dacă voi cunoaște pe cineva care se îndreaptă acolo, îi vor îndruma cu siguranță către un ghid de încredere.

Gracias Juan.














3. Arequipa – San Pedro de Atacama – 40 ore între așteptări și mers cu autobuzul

Share

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *